Noi 12 2010

Femei.. femei

Published by under Hobby

Am brain, class =”xirtireh” href=”http://www.acasa.ro/cheri” title=”cheri”>cheri ! Sunt cultă si urlă siliconul din sutien si botoxul din buze, dar nu vreau să mă alegi pentru decolteul generos sau fondul de ten perfect asortat cu tonul pielii.
Nu, nuu.. Vreau să mă alegi pentru (in)cultura mea vastă.
Ce bine că mă pricep să caut pe net şi să am un limbaj elevat in preajma bărbaţilor – mai ales a celor care mă pot propulsa.

Nici măcar nu mai fac efortul să comentez despre astfel de persoane. Nu are sens. E o zbatere idioată să mai pui suflet sau să îţi mai exprimi opinia sau să îţi mai pese de ceva. Nu în lumea în care trăim. Nu în viaţa pe care o avem.

Ne îndrăgostim la secundă de cel cu portofelul mai plin de carduri sau cu maşina mai bengoasă. Se îndrăgostesc la secundă de cât de vizibilă este tanga, de cât de bună este masca ( machiajul ). Suntem tencuite şi numai faţade, iar dincolo de ele, nu mai contează.

Trebuie să ştim să ne folosim atuurile. Unele ştiu să fie feminine, altele caută să mascheze slăbiciunile. Toate ştim să etichetăm, dar cerem să nu fim etichetate şi suntem mereu nemulţumite.

Unele ştim să folosim atuurile feminităţii şi emoţionale pentru a reuşi. Altele ne dorim asta, dar nu reuşim. Am ajuns să fim doar calcule şi vânătoriţe, iar ei s-au obişnuit să fie vânatul.

Life goes on! – asta ca să fiu doc.tă (err … sărci ză web pt extensia tă, announ extension file .tă)

No responses yet

Feb 25 2009

Gheaţa

Published by under Hobby and tagged: ,

  S-a născut în familie de gheţari, într-un regat în care căldura era doar coaja minciunilor. Îngrijoraţi, părinţii i-au observat o mică pată albastră în imperfecţiunea sticlei şi au decis să ascundă micul defect. Le era teamă pentru ciobuleţul de gheaţă, în lumea în care trăiau. Nu ştiau ce e acea pată albastră, dar mai fusese în familia lor şi aceia ce o avuseseră fuseseră goniţi sau izolaţi de celelalte stane.
    Cea mică şi-a dat seama şi ea că anumite lucruri la ea erau altfel decât la ceilalţi, decât în lumea în care creştea şi a învăţat că straturile de gheaţă transparente care îi creşteau puteau ascunde pata .
     Au trecut anii şi cu ei, treptat, a apărut şi ideea că trebuie să îi fie ruşine de pata ei, de flacăra ei, căci flacără devenise pata.  Îi era ruşine şi teamă, până într- o zi când…. a deschis ochii şi şi-a dat seama că exact asta o definea şi o diferenţia de restul lumii.
     Nu era ceva vizibil, dar acel ceva ce exista în ea şi care se lăsa cu greu descoperit era însăşi esenţa ei şi, culmea, uneori apreciat de stanele ce îi ieşeau în cale.
      O parte din ea rămăsese cu naivitatea şi inocenţa micului ciob de gheaţă. Cu credinţa că unele stane chiar erau aşa cum pretindeau că sunt. Cealaltă parte din ea, autoprotectoare a petei flacără, observa reflexiile soarelului în ceilalţi şi umbrele pe care încercau să le ascundă. 
      Atunci când şi-a dat seama, a observat cum straturile de gheaţă încep să se topească şi s-a ascuns într-un colţ îngheţat.
      Însă, flacăra, odată aprinsă, oricât de îngheţate locuri îşi căuta, nu făcea altceva decât să atragă atenţia celorlalţi.
      În cele din urmă, a ieşit la lumină, între stanele de gheaţă , i-a privit pe toţi şi a zâmbit, uşor amar, un pic dulce. Oricât ar fi crezut că nu, este şi locul ei acolo şi nu are de ce să se ascundă.

No responses yet

Noi 11 2008

Paralela

Published by under Hobby

   Pete de foc, de muzică, de soare şi aramă ţes brâuri pe deal şi sună chemarea de struguri şi pere şi mere. 

    Zâmbet candid cu abur de sobe şi aromă de lemn ars îmi prinde privirea şi o ridică în slăvi unde stele de diamant veghează la liniştea instaurată de hegemonia somnului.
    Odihnă şi viaţă şi nevoia de realitate paralelă.
    O lume de gânduri şi fapte mă înconjoară şi mă împinge în irealul vieţii de zi cu zi. Mă face să fiu, existând, iertând şi amintind, gândind şi surâzând.
    În focul de frunze mi-arunc respiraţia trăirii dintâi.

No responses yet

Noi 09 2008

Ciobul strop

Published by under Hobby and tagged:

     Un strop de apă mi-a atins degetul. Un fir şi picur de lichid transparent ce mi-a adus în inimă fiorul recunoaşterii. În apă mă regăsesc şi sunt. În ea am şi dau viaţă. Trăiesc şi simt cum toate fluidele secate revin la mine şi strălucesc renăscându-se.
     Atingerea de recunoaştere mă face să-mi transform zâmbetul în picuri de rouă ghiduşi şi licăritori în soarele dimineţii.
     Şi cu ei plutesc în aer pe aripi de libelulă. Mi se pare că toţi mă văd. Însă am noroc să nu fie aşa. Mă văd cei asemeni mie. Ceilalţi doar mă-ntrezăresc când soarele îmi joacă şotii şi trimite razele prin lume.
      Nu mă ascund dar nici nu mă arăt. Mă uit la stropul cel de apă de pe degete. Are un zâmbet copilăresc, zglobiu.
      – Aşa-i că ţi-era dor de tine?
      Încerc să fiu serioasă. Dormeam şi eu liniştită şi el….
     – Măi năzdrăvane,  de ce nu mă laşi să dorm? Să-mi potolesc clocotul de cascadă?
      – Şi tu acum cât ai de gând să dormi? Te-ai împărţit în fel şi chip şi pe tine, te-ai cam uitat. E cazul să îi mai arunci din aţipeală, să fii mai mult ce-ai fost! Ai gânduri ce te-aşteaptă.. Ai mări de străbătut, trebuie doar să renunţi să te mai ascunzi.
     Zâmbeam, ascultând glasul subţirel şi era îngăduinţă în zâmbet. Alt copil care s-a apucat să îmi dea sfaturi şi să creadă că mă cunoaşte. Dar am simţit că el, stropul de apă, era parte din mine, era acel ciob ce din fiinţa de sticlă zburase pentru a-i deschide lumea de umbre.
     Ce căuta el acum, aici? Cum de putuse să se întoarcă? Şi zâmbesc- prea multe întrebări la care răspunsul va veni doar când îi este dat să vie.

No responses yet

Noi 08 2008

Emisfere

Published by under Hobby and tagged:

 

Nu mă iubi!
Nu încerca să mă-nţelegi,
Căci necuprinsului cuprins încerci să-i dai,
Iar viaţa să o prinzi în mrejele-i de noapte.
Iubire şi minciună ne e viaţa,
De ne-am iubi ar fi în mări de şoapte,
În soare şi-ntuneric,
În braţe ce încearcă 
Să-mi fure nesfârşirea.
În timp ce buzele-mi de lacăt
Liberul zbor vor încerca să ţi-l ferece
În zăgazuri de moarte vieţuită.
De ne-om iubi împotriva inimii şi-a noastră,
Ne vom urî cu îndârjirea firii
Ce ostoirea şi-a găsit-o-n neastâmpăr.
Eu – linişte aparentă şi tu clocot,
În tăceri ne-om ostoi de dor,
Ştiind că  nu putem a fi cu noi
Decât prin făr’de noi şi cu acoperirea firii.
Ne ştim şi ne uităm deopotrivă
Şi-n depărtări ne vom căta pe veci,
Găsind, pierzând, furând, răpind,
Zâmbind, iertând, fiind.

(Valea Lungă, 2 noiembrie)

No responses yet

Oct 01 2008

Pantoful

Published by under Hobby and tagged: ,

  O umbră pe petale de nisipuri păşeşte grjulie către soare. În timp ce boarea unei fiinţe pluteşte uşor pe cărarea de ape. Driada s-a ascuns sub scoarţa mută şi îşi întinde braţele spre sine. Iar undeva departe… între gheţuri aprinse, e ultima întrupare  – făptura fermecată.
  Uimiţi, lângă cascada amintirii, stau cei doi ochi ai ciobului fugar. Privesc şi văd cum toate aşteaptă semnul neştiut de lume.
   Zgomot străvechi răsună în depărtare. Iar ele au pornit încetişor la drum Cărările se întrepătrund acolo unde e început şi e sfârşit de lume.
    La toate acestea se gândea femeia ce a simţit în ea un semn străvechi şi a ştiut că acum este momentul reîntrupării ei în tot ce este.
  O mână i se-ntinde fără voie către cutia în care pantoful de cleştar a stat ascuns. Uimită, vede întâi umbra cum spre priviri se ascunde dând magie, apoi e rândul sânzienei să îşi croiască dansul unui pas, driada se întoarce în tulpină şi-i dă putere, iar gheaţa îi oferă dreptul de a fi aşa cum este. Iar atunci mâna cea necugetată din zboru-i nebunesc adastă.
  Credea că e nevoie de pantoful magic, pantoful mincinos şi-ascuns în toate. Credea că e nevoie şi de el pentru a fi din nou femeie. Pantoful simte ezitarea şi -nşelător-şi trimite sclipirile către făptură. Dar cântu-i străveziu nu o mai prinde. Ştie ce este şi cum este, minciuna falsităţii nu-i mai cântă, e piesa mincinoasă şi ascunsă ce rostu-l strică din prea mult folos. Şi învaţă să se asculte, să privească, să fie furtună sau boare de petale şi cu un zâmbet îşi continuă drumul, ştiind că mai sunt alte mici fărâme ce-n timp vor fi în ea depline. 
   În colţu-i cel stingher, pantofu-ncet se stinge. Pe ea nu a mai prins-o. Nici de data asta. Uzanţa multor veacuri de minciună l-au făcut să se creadă învingător. Doar o secundă i-a sclipit triumful şi atunci ea a ştiut că-i fals. Condurul de cleştar real e-n toate, dar multe şi-l ascund cu îndârjire. Condurul de cleştar e în făptură şi el e cel ce a dat glăsuire.

No responses yet

Sep 09 2008

Am

Published by under Hobby

Am nebunia visării
Şi tăcerea speranţei.
Am încăpăţânarea primăverii
Şi inocenţa încrederii.
 
Am maturitatea gândirii
Şi fantasmele iubirii.
Am raţiunea haosului
Şi logica dezordinii.
 
Am tot şi nu mă am pe mine.

No responses yet

Aug 27 2008

Călătorul

Published by under Hobby and tagged: ,

   Din nou m-am nimerit la o pauză de ţigară doar eu cu ţigara şi cu porumbeii.. ceea ce a fost bine că de multicel nu prea apucasem să mă uit serios la ei… Şi văd eu doi porumbei care când ţup, ţup, când cioc în cioc erau la promenada pe acoperişul din beton al clădirii vecine.
    Văzându-i eu aşa… am început să mă uit mai atent… Erau chiar drăguţi… mai ţopăiau, mai se ţucau… mai pleca ea şi o urma el, mai pleca el şi îl urma ea. Ca la oameni… aş putea spune.
    La un moment dat el ţop pe tabla de la marginea acoperişului… că respectiva clădire are şi un rând de plăci de tablă cu burlane şi şanţuri de scurgere a apei de ploaie. Ea, ca şi până atunci, a mai stat puţintel. Până să ţopăie şi ea pe tablă, între ei apare o altă porumbiţă, nu prea diferită de prima, care ţop – ţop spre el. El, mai precaut, o studiază cale de câteva secunde, apoi ţup-ţup mai încolo. În acest timp, prima porumbiţă nu s-a dus grămadă pe el, ci a stat cuminţică, aşteptând să vază sorţii. Deşi a doua semăna cu prima, el nu s-a declarat prea mulţumit de a doua pentru că s-a dus după prima porumbiţă şi din nou s-au ciugulit cioc în cioc puţintel după care, brusc, a plecat pentru că în colţul clădirii îşi făcuse apariţia o aripată albă (probabil blondă, în accepţiune columbofilă) care imediat a fost remarcată de el.

    Favorita şi rivala, însă, nu s-au mai mişcat de pe loc. Mai ştii, or fi făcut schimb de impresii sau prima o consola pe cealaltă după refuz sau se consolau reciproc sau îşi ziceau: "Lasă dragă, cer să fie că porumbei destui!" Nu mi-am dat seama care le era starea pentru că, acum, vroiam să văd ce mai face cuceritorul nostru şi ele stăteau oarecum ferite de ochii mei şi de ceilalţi porumbei.

   Cavalerul s-a apropiat de micuţa albă (frumoasă, zău) care, însă, simţindu-i sosirea, ţup-ţup repejor mai încolo. Zburătorul, totuşi, nu a renunţat ci s-a împieptoşat mai mult şi după mândra. Alba, dându-şi seama că este urmărită, a decis să planeze blond spre blocurile învecinate…
   Mă uitam oarecum cu milă la bietul amorez care rămăsese singurel şi făr’de porumbiţe pe latura respectivei clădiri, când la colţul mai apropiat de clădire, aterizează graţios două brune. Aripatul, care păruse cam dezamăgit de insucces şi părea cam pleoştit, s-a scuturat brusc, şi-a aranjat repejor penele, s-a împieptoşat  şi ţup-ţup spre cele două nou-venite…
    Acum nu ştiu cum s-a terminat povestea, că, între timp mi s-a terminat ţigara şi a cam trebuit să plec spre birourile de origine… aş cam cere ca, atunci când am astfel de pauze solitare, ţigările să fie extinse cu încă niscaiva centimetri, nu de alta, dar uite aşa rămân cu povestea neterminată.

No responses yet

Aug 24 2008

Vara visului

Published by under Hobby and tagged:

Albastru sânge a-ngheţat 
În verde vineţiu s-a dezlegat
Şi a-nvelit al lumii cap
Cu roşu aprins şi galben pal.
Căci în străfunduri a croit
Fiinţa veghe de-nserat
Ce-n albe straie colilii
În vise aduce stranii forme.
Şi cu aprinsul albăstriu
În gri verzui îţi cântă strune.
Căci vipia cea alburie
În cenuşiu a respirat.
E vis de vară utopie
Şi reverie îngheţată
Ce în culori de soare vie
Şi cu zefir amar îmbată.

No responses yet

Aug 05 2008

Vântul

Published by under Hobby

   Nu poţi prinde vântul chiar de îţi este bine şi crezi că este pentru totdeauna, pentru că, doar o secundă de neatenţie şi pac! nu mai este. Uneori şi vântului îi este dor de linişte, să se oprească la umbra unui copac, să se odihnească. De multe ori crede că acolo îi e bine. Dar vântul nu se poate opri din mers, nu poate să adăste într-un singur loc.
     Stai şi te uită la unduirile zefirului şi  zâmbeşte. Silueta de aer pare să plutească pe razele soarelui şi să aducă răcoarea aromată de zorele şi trandafiri înspre acele braţe care o aşteaptă răbdătoare. Este momentul ei de linişte, de senin.
     Dar ….  când a stat silueta de aer liniştită? Când a putut să se odihnească şi să uite de tot ceea ce văzuse în cale?
    Trecea printre umbre şi lumini, mângâia florile sau se învolbura şi se răstea la pietre şi la ape, la peşti. De multe ori, tăcea privind joaca păsărilor în înaltul cerului, alteori ca o mână grijulie de mamă le ocrotea zborul.
    Se strecura uneori, cu un surâs în îmbrăţişări.. şi surâdea şi atunci, pala de aer se mişca uşor, aţipind în neostoita-i căutare. Apoi, cu un surâs şmecheresc, fără nici un semn fugea din braţe, cercetând cu privirea azurul cerului.
    Uşoară, silueta de aer se juca sau era serioasă, uneori era atentă, alteori era precum copiii ce fugeau din braţe la joacă.
    Au fost îmbrăţişări ce încercau să prindă silueta. Să îi afle secretul. Uneori, zâmbind se lăsa cercetată, ştiind că orice s-ar vedea, tot nu se vede nimic. Secretul vântului este ascuns, nici silueta nu mai ştie care este, uneori. Dar surâde sau nu ştiind că secretul ei se poate să nu fie descoperit niciodată.
    Şi cine o prinde, în timp, îşi dă seama că vântul nu poate fi prins niciodată. Doar aer cu aer împreună pot călători, visând, plutind, învolburându-se spre alte ţărmuri şi mări de poveste.

No responses yet

Next »

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro