Feb 25 2009
Gheaţa
S-a născut în familie de gheţari, într-un regat în care căldura era doar coaja minciunilor. Îngrijoraţi, părinţii i-au observat o mică pată albastră în imperfecţiunea sticlei şi au decis să ascundă micul defect. Le era teamă pentru ciobuleţul de gheaţă, în lumea în care trăiau. Nu ştiau ce e acea pată albastră, dar mai fusese în familia lor şi aceia ce o avuseseră fuseseră goniţi sau izolaţi de celelalte stane.
Cea mică şi-a dat seama şi ea că anumite lucruri la ea erau altfel decât la ceilalţi, decât în lumea în care creştea şi a învăţat că straturile de gheaţă transparente care îi creşteau puteau ascunde pata.
Au trecut anii şi cu ei, treptat, a apărut şi ideea că trebuie să îi fie ruşine de pata ei, de flacăra ei, căci flacără devenise pata. Îi era ruşine şi teamă, până într-o zi când…. a deschis ochii şi şi-a dat seama că exact asta o definea şi o diferenţia de restul lumii.
Nu era ceva vizibil, dar acel ceva ce exista în ea şi care se lăsa cu greu descoperit era însăşi esenţa ei şi, culmea, uneori apreciat de stanele ce îi ieşeau în cale.
O parte din ea rămăsese cu naivitatea şi inocenţa micului ciob de gheaţă. Cu credinţa că unele stane chiar erau aşa cum pretindeau că sunt. Cealaltă parte din ea, autoprotectoare a petei flacără, observa reflexiile soarelului în ceilalţi şi umbrele pe care încercau să le ascundă.
Atunci când şi-a dat seama, a observat cum straturile de gheaţă încep să se topească şi s-a ascuns într-un colţ îngheţat.
Însă, flacăra, odată aprinsă, oricât de îngheţate locuri îşi căuta, nu făcea altceva decât să atragă atenţia celorlalţi.
În cele din urmă, a ieşit la lumină, între stanele de gheaţă , i-a privit pe toţi şi a zâmbit, uşor amar, un pic dulce. Oricât ar fi crezut că nu, este şi locul ei acolo şi nu are de ce să se ascundă.
Doar eu
