nongrata

      Şi atunci gândul îşi ia zborul şi pluteşte peste apele visării, peste uscatul minciunii, prin aerul voioşiei şi ajunge pe crestele peste care domneşte imaginaţia. Acolo, gândul coboară lin şi purcede la pas către marginea lumii. De departe, de multe ori nu o auzi şi nici apa cascadei nu este una aprigă. Cascada vremii nu face zgomot pentru că vremea a învăţat să fie tăcută. Să tacă şi să se prelingă strop cu strop.

      Acolo, departe, la capătul lumii, cascada argintie nu scade niciodată. Nici nu creşte. Uneori este învolburată de clipele trăite cu intensitate de noi. Alteori este lină, când oamenii sunt liniştiţi. Sunt dăţi în care este înnegrită de la durerea din sufletul oamenilor, sau în care este azurie şi plină de speranţă.

        Izvorul acestei  cascade sunt oamenii. Vremea care curge de la copii e plină de zâmbet, e cristalină şi sclipeşte ca diamantul. De la cei mari, uneori vremea vine năvalnic şi zorită şi trece peste pietre şi gânduri, peste vise firave, distrugând şi rupând tot ce e prea slab să îi reziste, dar…. atunci când se apropie de cascadă, vezi cum se linişteşte, cum priveşte înapoi şi uneori îi pare rău că a lăsat în urmă visare şi zâmbet, încredere şi iubire.

       Cei care ajung la cascadă, văd cum plutesc prin aer stropi coloraţi de clipe şi frumoase şi triste. Stropi precum fulgii de nea plutesc în văzduh. Sunt clipe care se transformă în amintiri. Ele plutesc uşor spre lacul în care se varsă cascada.

        Lacul… de el uitasem. Când îi vezi sclipirea argintie, zâmbeşti fără voie. Lacul acesta este magic. Nu lasă amintiri triste să îi întineze luciul. Şi valurile sunt zâmbete, surâsuri, râsete. Aduce linişte şi căldură lacul. Miroase a bine şi a acasă. Te aşezi pe malul lui şi vezi cum îl completează alţi stropi de amintiri. Unele devin poveşti. Altele sunt păstrate cu grijă în noi, închise cu lacăte nevăzute şi apărate.

        Când vine cineva prin acest loc ascuns, amintirile din lacul vremii se bucură. Ştiu că pot să îşi depene povestea călătorului. Şi că povestea lor se va transforma în mai multe poveşti şi în mai multe zâmbete.

     Sunt şi stropi care nu ajung niciodată în lac. Îi vezi aruncaţi departe. Mulţi se evaporă. Sunt clipele destinate uitării. Sunt momentele pe care nu trebuie să le păstrezi în amintire.

       Ah, mai este ceva. Cine ajunge la Cascada Vremii nu pleacă niciodată cu adevărat de acolo. Rămâne acolo pe mal, ducându-şi viaţa pe alte tărâmuri. Cei de pe mal, însă, au învăţat şi ştiu să se bucure de vremea pe care o au. Şi asta pentru că îşi doresc ca şi stropii lor să fie frumoşi şi argintii, ca vremea copilăriei.

         Bun venit la Cascada Vremii, călătorule!

De vis încercuită în uitare,

Nici somnul nu-mi găseşte alinare

Nu pot gândirii capăt să îi pun

Şi nici simţire în zăgaz să pun.

Revoltă mută resemnată

Ghiocul şi-l citeşte înc-o dată,

Sperând din soarta necitită altădată,

Să aibă şoaptă de speranţă-nvoaltă.

Ghiocul mut nici că vrea să-i răspundă,

Uitând să se deschidă-n nevăzut.

Iar soarta şi destinul ea-şi orbeşte,

Pentru a nu mai fi şi rug şi gând.

În umbre pale fantomatic de absente,

Uitarea-şi pierde tot ce-i iluzoriu,

Şi realitatea-i visu-n care, slută,

Ea îşi preumblă mersul de nălucă.

E gând, speranţă, vis şi zâmbet toată,

Cu ele lacrimi altora să şteargă.

Căci visu-i de mândrie nencetată.

Nu lasă lacrimi altora să ştie,

Surâsu-i palid doar aduce alinare,

Iar ochii îi privesc ţărmuri trecute.

Un voal ce îi ascunde chipul,

E-acuma  chipul ei spre amintire,

Nu vrea a şti nimic din ce nu ştie,

Nu vrea visa ce ştie că nu poate

Căci în a sorţii soartă,

Ei firu-i fuse ăl de realitate nevisată, nedorită.

În cânt nu-şi spune păsuri, nici regrete,

Ci doar se joacă-n albe versuri mute,

Căci nu mai ştie unde-i este locul şi

Nici ce zări pot ochii ei să bată.

Şi viaţa-şi duce cum îi e destinul:

Tăcută, vorbăreaţă, caldă, rece.

E ea şi nu e ea în tot ce face,

E ea şi nu e ea ce viaţa-şi trece.

    Cred că soarele are efect sinapsian asupra piticului din creieraşul meu nongrat, altfel nu îmi explic cum am decis să public rezultatele studiului efectuat cu sau fără voie asupra înaripaţilor vizitatori de la mine de la birou.

     Într-o zi în care activitatea de la birou era de o asemenea intensitate intensă încât ochii mei se plimbau cu înfrigurare pe fereastră văd:

            cum o porumbita făcea respiraţie bec-a-bec columbofilic (bouche-a-bouche umanoid) unui biet porumbel. Înspăimântată, m-am gândit că le dădusem bucăţele de pâine mult prea mari şi bietul aripat se asfixiase fără voie. Drept este că asfixiatul respectiv era chiar destul de vioi pentru starea pe care o presupunea acţiunea respectivă. Fiind în imposibilitate de a acţiona pentru salvarea lui în acel moment, am decis să urmăresc ce se întâmplă. Aşadar operaţiunea s-a repetat de vreo câteva ori, după care a avut loc o acţiune de tip …. (tiii, mi-e ruşine să spun – că m-am trezit în postura de voyeur fără voie şi doar preţ de câteva fracţiuni de secundă), ulterior amândoi fâl-fâl împreună spre alte pervaze presupun. Intrigată, am mai stat la pândă (cred, totuşi pentru a fi sinceră să recunosc cu ruşine şi că se manifesta un pic o oareşce tendinţă de voyeurism) dar nu am văzut decât dansuri destul de orgolioase ale lor (porumbeilor adică) tratate cu destul de multă nepăsare de către ele (porumbiţele adică) şi asta până acum câteva zile când, fiind la pauza de ţigară văd din nou o altă porumbiţă…. mai pestriţă ea din fire care, brusc, se repede la un el ce stătea mai la distanţă şi îi bagă un cioc în cioc. Măi să fie!!!!! Se repetă prim ajutorul de acum câteva zile… numai că el face trei ţop-ţop mai încolo – hopaaaaaa… ălălalt nu făcuse aşa… hmmm…. E drept că pestriţa nu cedează în faţa refuzului şi din nou repetă operaţia… de data asta şi cu bis fără să îi mai dea timp să respire, iar apoi îi prezintă onoratului de atenţie coada. El…. se uită… mai n-ar vrea… dar săraca s-a chinuit atât încât îi oferă ce îşi dorea de la el şi zboară. Ea, zăpăcită, mai stă un minut să se dezmeticească şi zboară şi ea.. numai că în altă direcţie. M-am gândit atunci la ce i-o fi spus el… că e clar că nu a fost ceva care s-o facă să zboare în acelaşi sens…

      În fine, asta ca asta… dar văzui că şi cu peştii cam tot aşa. Sunt unii, numiţi guppy crai mari … cozi frumoase, ei ca păunii, ele mai şterse… dar afurisitele în loc să înnoate în paralel cu ei, posterioară ascuţită la posterioară rotunjită, tot aşa fug. E drept nu de toţi ci doar de unii, că la peşti, ei nu stau să o ocolească, cocolească… ei direct poziţionează aripioara aia mai ascuţită în poziţie de en garde şi ele se păzesc bine când sesizează astfel de exhibiţionisme. Oricum unele din şterse sunt mai alergate decât altele ceea ce trebuie să recunosc că oferă o oarecare animaţie acvariului personal.

      Şi pentru că azi e soare, s-a gândit şi ăsta micu din cap să povestească despre stolurile, cârdurile de aripate şi bancurile de înotătoare… toate externe… că alea interne înoată, se fugăresc sau zboară în compania lui şi sunt prea nongrate pentru a fi povestite….

    Nu îmi plac împrumuturile de dragul împrumutatului, asimilarea superficialităţii. Şi zic asta pentru ca am mai scris şi anul trecut despre ziua de astăzi, dar…

    Acum este "trendy" (în traducere liberă, neautorizată – la moda), ca sa fiu şi eu preţi-hoaţă sa ne exprimăm împotriva unei anumite zile în care se sărbătoreşte un sentiment care ar trebui să fie frumos…

    Deja zic ar trebui, ceea ce nu îmi sună nici mie bine. Şi refuz să cred ca cinismul sau sarcasmul sau şuturile directe în posterior mă fac să spun aşa ceva. Sper cel puţin. Am observat, însă, de mult prea multe ori trecerea bruscă de la declaraţii înflăcărate de iubire la jigniri. Am observat cum iubirea vieţii cuiva ajunge să fie doar o aventură de una sau mai multe nopţi pentru a mai crede în aşa ceva. Recunosc, însă, că nici ca mine nu este bine. Nu este bine pentru că presupun că, prin tăcere, prin lipsa unor cuvinte de alint, se înţelege ceea ce trebuie.

   Această reţinere însă am ajuns să mi-o explic tocmai prin schimbarea aceasta de macaz, care uneori este bruscă si dură, alteori se întinde în timp şi degenerează. Şi aici cred că adevărul este undeva la mijloc. Unii dintre noi s-au obişnuit să folosească clişee, ascunzându-şi sentimente şi trări sub replici standard – ca să nu le numesc clişee-, alţii învăţând să se folosească cu succes de astfel de replici. O parte dintre noi se aprind repede şi se aruncă în focul unor declaraţii, confundând flama de moment cu trăirea profundă.

Da, e 13 ca asa vreau eu… Am decis ca fiecare zi de 14 este de fapt 13 bis…

 

Poveste cu leopard

 

   A fost odata un leopard. Si leopardul asta era cum altii nu-s. Era leopard de faurar si … de asta nu avea pete negre. De suparare, ajunsese vaaaaaaaaaiii de blana lui. Se jigarise bietul, atat de amarat era ca nu are pete. Si ca sa fie cu pete a decis el sa fie negru pe o plantatie de canabis. Credea ca asa o sa capete macar niste pete negre. Dar, ghinionul lui era ca petele negre de la mersul pe plantatie ii dispareau de cum pleca de acolo. Tare amarat mai era leopardul aista ca nu ii ramaneau petele pe blana.

     S-a gandit el ce s-a gandit si a zis ca poate ca vorbeste prea mult si de aceea nu se lipesc petele de blana lui. Atunci a incercat sa taca. Spera si el, bietul, ca s-or prinde niste pete de el. Dar ale pete negre de tacere nu i se lipeau deloc de blana, cadeau chiar fara sa deschida gura.

   Si toate astea, pana ce, intr-o zi, leopardul nostru a avut un vis. In visul lui i se spunea ca numai brunete i-ar fi putut aduce pete pe blana. Se pare ca asa ii era ursit leopardului de faurar sa se impodobeasca de pete.

     Iar… de cum s-a trezit din vis leopardul nostru a inceput sa cutreiere prin lume in cautarea brunetelor care sa ii aduca pete pe blana.
   

    Astazi leopardul nostru are o mandrete de blana, cu ceva pete negre pe ea. Pe langa petele acelea, au mai aparut si alte peticele si mai negre. Peticelele nu stie inca de unde au aparut dar, el, leopardul de faurar acum este tare mandru de blana lui patata!

   Si-am incalecat pe-o matura si-am facut ditai harababura….

    in ograda unui leopard peticit

    Plimbarea de dimineata. Asa cum obisnuia in alte vremuri. Picioarele goale noduroase se lasau mangaiate de iarba uda, cruda si proaspata a fiecarei dimineti. Ochii ei azurii privira senini la ceilalti matinali care se plimbau si ei. 

    Putin mai departe, un barbat inalt cu parul albit de timpuriu, studia atent un lastar plantat de curand.

       – Ce faci, Paule? Si aici iti faci vita? zambi sugubat batrana. Ochii ei azurii il privira cu caldura si incredere. Aceeasi incredere pe care o avusese si atunci in acea zi in care ii daduse un anume plic. Asa cum sperase, plicul fusese deschis atunci cand trebuia. Stia ca slovele asternute in plic nu dadusera rezultatul dorit. Stia pentru ca, din cand in cand se mai ducea cu ceilalti trei si aruncau un ochi asupra celor ramasi in urma.

       Barbatul isi ridica ochii si zambi sub o mustata inexistenta. Zambetul calm avea ghidusie in el. Un soi de joaca se ghicea in spatele lui.Un pic de copilarie.

      – Cocutzo, cum sa nu fac vie aici? Stau si eu cu Sandu, ca strabunici si bunici ce suntem. El imi povesteste de ce a vazut cand ne astepta sa venim. Eu ii povestesc de ceea ce stiam noi. Ne uitam la cei mici si ne intrecem in a le ghici urmatoarea isprava. Doar ne sunt stranepoti.Iulia doar ce se framanta pentru unul, pentru toti.

      – Iulia ii iubeste mult pe toti. Uneori ne doare sa ii vedem ca au si ei amaraciunile lor. Ca uneori nu se descurca… sunt atat de mici toti.

      – Cocutzo, nu ne place nici noua ce vedem uneori. Dar, pe urma ii vedem ca se descurca. Pe noi nu ne-a iertat nimeni. Lasa-i pe picioarele lor. Si tu si Iulia, cum ii vedeti mai intunecati, ca le-a aparut un rid in plus cum le trimiteti ba o raza de soare, ba un vis frumos, ba va duceti si discutati voi pe acolo, mai trageti niste sfori sa li se mai usureze calea, sa se mai insenineze. Dar, in fine, astea sunt treburile voastre, de care cica eu si Sandu nu stim.

       De undeva, din spatele unor copaci, aparu o umbra. Cei doi tacura uimiti. Pentru ca mai era pana sa le vina tocmai ea, umbra, in cale.

      Un zambet cu gropite si lacrimi in ochi avea umbra. Dorul de ei o dusesera pana in acel  loc. Stia ca nu e locul ei acolo. Dar ii auzise vorbind si venise sa le spuna ca simte ca uneori sunt acolo langa ea. Si unul si celalalt. Si ceilalti doi care inca nu ajunsesera. Stateau si o priveau cu un suras linistitor.

      O ascultau si o priveau cu ochi in care se citea iubirea si dorul. La fel ii privea si ea. Usor se apropiara, cu ochi stralucitori, alte doua siluete.

      Se asezara usor pe iarba si incepura sa povesteasca. Timpul parca se oprise in loc si umbra cu gropite in obraji se uita la cei patru parca pentru a si-i pecetlui in minte si in amintire pe toti.

        Un zgomot brutal se auzi. Un tunet rasuna in departare. O umbra intinsa pe nisipul de tacere se misca usor. Se ridica frecandu-se la ochi si cu zambetul ramas uitat pe chip privi in departare.

       Simte ca incepe sa aiba curajul sa fie ea insasi cu toate defectele care o definesc si o caracterizeaza. Si ca tocmai defectele sunt cele care o diferentiaza de ceilalti. Iluzii morganatice plutesc catre ea. Va trebui sa invete sa le recunoasca, sa nu se lase pacalita de ceea ce ii soptesc, ademenitor, la ureche. Si asta poate face numai daca are incredere in simturile ei, in ceea ce gandeste si in modul in care o face. Numai asa va reusi sa nu cedeze si sa ramana ea insasi.

    cand un copil este pedepsit pentru ca spune adevarul?

        cand oameni in care ai incredere iti inseala increderea?

cand secretele tale sunt dezvaluite pentru ca nu mai esti prietena cu oamenii respectivi?

    cand esti naturala si esti criticata pentru asta?

            cand iti plange sufletul si stii ca inca nu poti fii tu insati?

 

  S-a trezit intr-un tinut al cuvintelor. Unele pluteau in aer precum zefirul, altele cuprindeau atatea subintelesuri si semnificatii incat de-abia se miscau. Altele, perfide, se tarau prin intuneric, incercand sa se ascunda de lumina sa nu li se vada fata hada.

    La unele cuvinte, usa se deschidea larg si casa se lumina la intrarea lor. Pe cele sinuoase le vedeai cum cauta sa intre prin usile zavorate, cum cauta o crapatura de lumina sa se strecoare.

     Mergea cu atentie, ferindu-se sa le loveasca pe cele din aer si sa le calce cumva pe cele lunecoase, pentru ca in unele din ele se zarea, insuficient ascuns, licarul puternic al otravii.

     Mai pe langa pereti stateau insinuarile. Sub aspect prietenos isi ascundeau otrava. Cautau sa se bage sub pielea celorlalte cuvinte, sa le afle slabiciunile pentru a profita de ele.

     Ajunsa intr-o piata mare, zari in centru, rotofeie si pline de culori, cuvintele de duh ce starneau rasul. In alt colt sfioase, erau replicile de spirit. Sfioase aparent, pentru ca odata rostite, destinatarul se simte sfichiuit de ele.

    Rautatile se plimbau tantose ca la parada, in costumele spilcuite, terne dar apretate. De atata semetie si fala, nu ezitau sa azvarle cat colo cu tupeu si neobrazare, vorbele senine.

       Cuvintele de dragoste zburau prin aer fiind luate uneori in seama, alteori in ras. Timide sau indrazneata aduceau roseata in obrajii turistilor. Si asta in timp ce isi cautau un balansoar acoperit cu flori sub care sa se destainuiasa.

     In alt colt al pietei, stateau palide, dar mandre, cu urme de lacrimi pe obraji, cuvintele de dor. Erau cuvinte tandre unele, altele sub vesmantul saracacios ascundeau bogatie de lumini si culoare. Erau triste dar nu patetice.

     Trecu prin fata unei porti inalte, de care toate vorbele se fereau. De dincolo de porti se auzeau cand si cand urlete, alteori, trecatorul era imbiat cu soapte mieroase sa deschida poarta. Unii se mai lasau pacaliti de suavul cantec si deschideau poarta acestora. Tradarile profitau de increderea aratata si isi asteptau momentul potrivit.

     O strada destul de intunecata, ii retinu atentia, dar raceala ce se simtea acolo, o facu sa incerce sa o evite. Atunci aparu, gafaind, langa un cuvant burtos, plin de semnificatii. Se uita la ea si ii spuse: Ca sa iti urmezi drumul, trebuie sa treci pe strada aceasta. Iti este sortita si tie.

      Intra pe strada. Cuvinte de ocara, cuvinte veninoase, injurii se abatura ca o vijelie asupra ei. Stia ca nu se poate apara de ele. Trebuia sa le primeasca pentru a le intelege rostul, trebuia sa treaca printre ele pentru a ajunge mai departe. Unele o loveau cu pumnii, altele dadeau cu picioarele. Unele cuvinte veneau mieroase, prietenoase si cand ajungeau mai aproape incercau sa o strapunga cu pumnale fine stralucitoare sau chiar cu cutite ruginite. Incerca sa evite loviturile, intepaturile, injunghierile, dar nu putea total.

    Ajunsa in capatul strazii se prabusi la pamant. Unele ranii ii erau adanci. Nu stia daca se va mai putea ridica. Atunci, tot cuvantul cel dinainte, veni si statu langa ea. O obloji cu stangacie, dar reusi sa o vindece.

     Acum ajunsese intr-un loc in care cuvinte in straie ponosite ieseau in prag. Unele o priveau cu uimire, de parca nu mai vazusera asa ceva in viata lor. Altele o priveau cu speranta. Dar toate taceau. O priveau trecand si totusi taceau. Pareau mute dar vorbele lor de sustinere le simtea in cap. Erau cuvinte ce fusesera rostite cu sinceritate, dar pe care unii si altii le furasera si carora li se furase sensul. La multe din ele se ghicea stralucirea de altadata, frumusetea si intensitatea de altadata, dar zaceau  acolo in acel cartier uitat de timp tocmai ca li se schimbase sensul.

      Privind-o, cuvantul ii spuse:

     – Pe unde intra minciunile si sireteniile, cuvintele raman fara sens, fara stralucire. Ajung sa fie rostite din automatism dar fara ca, in interior, sa mai crezi in ceea ce ti se spune. Sunt cuvinte-fatade.

   Apoi, tacu si zambi trist. Stia ca ea intelesese. Stia ca se apropie de capatul taramului in care ii putea grai. Dar, in loc sa graiasca, tacu si ii indeparta cu grija fetei, de pe umar, insinuarea parsiva ce ii soptise in ureche minciuni sub pretext de adevaruri. Abia acum putuse sa o indeparteze cand fata aratase ca nu isi insusise nici una din minciuni. Ca le primise zambind dar ca nu le crezuse.

     Ajunsera in dreptul unui pod. Fata-umbra il privi si stiu ca trebuie sa continue drumul. Ii multumi din ochi si incepu sa urce podul care parea ca se inalta la nesfarsit.

    

    Buzele i se miscau, scoteau sunete si totusi… cei din jur treceau pe langa ea fara sa o auda. Si-a dat seama ca nici macar sa strige nu stia sa o faca. Ceea ce ei i se parea strigat, ceilalti percepeau ca o soapta.

    Nu era vina nimanui ca ajunsese asa. Nu era vina nimanui pentru blocajele ei. Era doar ea cea care nu mai putea fi altfel. Cu tot aerul razboinic pe care il adopta de multe ori, nu era decat o fiinta speriata de frumos, de ras.

      Fusese crescuta sa taca si sa asculte. Fusese crescuta sa spuna adevarul. Minciunile ii erau stangace, stravezii. Putea fi afurisita. Simtea asta. Dar nu ii placea cand ranea. Si evitand sa ii raneasca pe altii, era ea cea ranita.

      A ajuns sa se astepte numai la rau. Numai la reprosuri. S-a invatat sa nu spuna nimic cand nu ii placea ceva, cand nu ii convenea ceva. S-a invatat cu atat de multe incat au devenit parte din ea.

      Cel mai mult s-a invatat sa isi tina starile si gandurile pentru ea. Tristetile sa si le ascunda sub optimism. Ranile sa si le "vindece" singura. Sa para deschisa, dar sa fie inchisa. Ii placea sa se implice pentru altii. Pentru ea, era prea obositor si prea dureros sa o faca.

      Nici ea nu stie cand s-a obisnuit sa fie asa. Nici ea nu stie cand a ajuns sa arate doar masti. Nici ea nu stie cand… au incetat cuvintele si au inceput tacerile. Si nici cand capul ei a inceput sa stea plecat.

      Ii e greu sa accepte ca unii oamenii nu mai sunt in viata ei. Trecutul nu si-l poate uita. Viitorul este in umbra, iar ea sta tintuita intr-un prezent dureros. Nu poate sa accepte sa manipuleze, sa se foloseasca de arme clasice. Nu poate fi altfel. Si stie ca asta o condamna si o izoleaza, dar nu poate fi altfel.

     Se uita la omul care nu o auzea vorbind, il vedea ranit de ceea ce intelesese si nu a putut sa ii spuna: Imi pare rau, tata. Pentru ca, desi ii parea rau, vina pentru cum a ajuns sa fie, pentru greselile pe care le-a facut nu ii apartine doar ei. Este suma trecutului, suma unor: ce spun vecinii, sa fie frumos in fata celorlalti, a minciunilor de convenienta, a compromisurilor si a tacerilor.

     Reactioneaza doar la socuri pentru ca asa s-a obisnuit. Si atunci reactioneaza cu teama. Isi doreste lucruri banale si nu le primeste pentru ca s-a obisnuit sa para cu picioarele pe pamant. Visarea doar o ajuta sa ridice valuri de ceturi si umbre peste trecut de nemultumiri, taceri speriate, peste frica de respingere, peste multe…

    I s-a spus ca a fost umilita, injosita… dar cei ce au rostit acele cuvinte sunt tot cei care i-au spus sa taca din gura ca spune prostii. Acum chiar si cand scrie se cenzureaza. Sunt benzi de cenzura pe care le pune pentru a proteja pe altii, dar care pe ea o inchid, o amutesc. Oare va putea fi cum spera sa fie? Omul puternic pe care ceilalti il vad in ea.

    Nu stie si nu mai crede asta! Cu toate ca… inca e un licar firav de speranta ca poate ca da. Dar licarul e mai mult pentru ca asa e construita.

    I s-a spus ca poate fi usor ranita pentru ca observa lucruri pe langa care multi trec. Pentru ca se poate bucura cu tot sufletul de un albastru imaculat al cerului, de o forma a norilor, de un uguit… si totusi… toate astea sunt doar secunde, secvente dintr-o viata.