nongrata

    Picuri de apă o transformă şi pe ea. O formă de apă ce pluteşte pe valuri de vis. Se uită la norii care îi surâd a recunoaştere. Face o mişcare către ei. Norii ei dragi în care vrea să se arunce, pe care şi-ar dori să plutească. Şi norii o primesc. Îi privesc, îngăduitori şi zâmbitori, giumbuşlucurile.  Îmbujorată, se opreşte un pic. Caută ruşinată în jur cu privirea şi, dintr-odată îl vede pe el, Marele Alb, cum se pliază şi îi face un tobogan.

     Mai morocănos, ascunzându-şi sub mustaţa gri zâmbetul ghiduş, Suriul îi face trepte de fum şi abur. Surâzătoare şi ruşinoasă, păşeşte, încercând să nu îşi arate încântarea şi plăcerea de a putea să se joace. Ajunsă în vârful scării, priveşte la toboganul alb şi pufos ce i se aşterne la picioare şi… cu un chiot, se aruncă pe tobogan. În alunecare, vede cum norii adunaţi pe margine se uită la joaca ei şi îşi dau ghionturi. Roşeşte, dar încântarea e prea mare. Şi-a dorit atât de mult joaca asta, încât orice demnitate pe care ar încerca să o mai afişeze, dispare.

        Se rostogoleşte…. se răsuceşte…. se joacă cu ea, cu puful norilor, se joacă cu râsul şi cu zâmbetul şi parcă pluteşte… fuior de abur printre ei, adiere de fiinţă prin albastrul cerului….

       Stropi de ploaie i se preling pe obraji, trezind-o în iarba înfiorata şi crudă. Priveşte zâmbind către nori şi le face cu ochiul. Şi, în toată demnitatea lui, Marele Alb îi face cu ochiul.

       O biluţă de rouă din nori se prelinge pe ea… şi îşi vede trupul transformându-se într-o siluetă scundacă ce devine ploaia. La fiecare pas, vede cum iarba în loc să se plece, păstrându-i urma, devine mai puternică, îşi iţeşte semeaţă capul, parcă mândră că îşi trage seva din apa care este ea.

      Florile o parfumează în trecerea lor, în timp ce o garofiţă îşi lasă floarea să i se odihnească un pic în palmă. Drept mulţumire, simte aroma discretă şi delicată a florii invadându-i trupul. Se simte împlinită şi senină când, oprindu-se în faţa magnoliei roz, aceasta îşi intinde florile în semn de recunoaştere.

        Se privesc din alte vremuri şi alte lumi. Se privesc, recunoscându-se şi atunci silueta şi magnolia, se înclină tăcute. Amândouă ştiu că îşi ascund tainele şi şi le descoperă cu aceeaşi gingăşie şi atenţie. Silueta se transformă în fuior dătător de sevă, iar magnolia roz, învoaltă, îşi primeşte cu recunoştinţă şi bucurie sufletul înapoi.

      – Încerc, se gândi ea, trebuie să încerc să fiu eu.

      – Şi dacă nu o să le placă celor din jur cum eşti tu? – o întrebă gândul.

      – Atunci asta este. Nu mă pot schimba.

    – Aşa spui mereu şi mereu încerci să nu răneşti, să nu superi, să ţii în tine. Şi te macină.

    Sunt oameni care îţi marchează viaţa prin simplul fapt că i-ai cunoscut. Sunt alţi oameni lângă care îţi doreşti şi îţi place să fii pentru că îi simţi că sunt deosebiţi. Sunt oameni care te completează şi oameni cu care te pliezi perfect, fiind aproape una.

      Dar .. sunt şi oamenii care te fac să fii precaut, sunt şi oamenii de care, instinctiv, simţi nevoia să ţii deoparte lucruri, locuri, fiinţe, întâmplări. Sunt şi oamenii care te fac să te închizi.

       De multe ori, îţi spui şi speri ca, dacă tu te retragi în colţul tău şi îi laşi pe ei în partea lor de lume, cu lumea lor,  şi ei să facă la fel. Şi îţi dai seama că orice ai face astfel de oameni sunt deranjaţi chiar şi de existenţa ta în acelaşi timp şi spaţiu cu ei. Şi că astfel de oameni nu s-ar da în lături de la nimic pentru a te exclude pe tine din acest timp şi spaţiu.

      Şi atunci, te uiţi în jur şi începi să te întrebi de ce nu te lasă pe tine în colţişorul tău. Nu le ceri mult. Doar ignorarea prezenţei tale şi respectarea tăcerii.

     Sunt oameni care vor să te modeleze asemeni lor, nu îţi permit să fii altfel pentru că li se pare că deţin adevărul absolut. Şi dacă nu eşti asemeni lor, simt nevoia să te anuleze.

       Sunt oameni care vor să îţi reteze zborul şi visele, pentru care eşti doar o particulă a cărei mişcare browniană trebuie corectată şi adaptată modelului specific.

    Din fericire există şi oameni a căror simplă trecere prin viaţă lasă lumină în urmă, care te fac, numai amintindu-ţi-i, să surâzi cald şi să îţi poţi continua drumul.

    Oameni…

        atât de diferiţi şi atât de asemănători, atât de instinctivi şi atât de raţionali…dar, totuşi, doar oameni.

      Diferenţa este dată de trăire. Unii vieţuiesc considerând că trăiesc, în timp ce alţii trăiesc lăsând impresia vieţuirii.

      Şi astfel apare diferenţa între fiinţe şi oameni

    Despre anumite "binefaceri" ale statutului măcar teoretic de femeie am mai scris şi în alte pagini. Am ajuns însă să mă întreb daca ceea ce văd în jur, ceea ce mi se întâmplă mie şi altora nu este, de fapt, reacţia la ceea ce facem, ce fac ceilalţi.

    Acum stau să mă gândesc dacă nu sunt eu dusă rău de tot şi dacă nu greşesc profund fiind aşa cum sunt…

    Era un fel de a spune că uneori îmi pare rău că, încă, nu pot spune tot ce gândesc… că, totuşi, îmi cenzurez anumite stări şi reacţii. Că alteori mă întreb dacă nu cumva greşesc sau dau de înţeles greşit în anumite moduri de a acţiona şi reacţiona.

      Şi totuşi… am momentele în care stau să mă gândesc dacă nu e mai bine să mă dau după restul lumii, să încerc să mă adaptez la ce este în jurul meu şi la cei din jurul meu… Şi când îmi pun mai aprig astfel de întrebări, primesc, în cel mai neaşteptat mod, răspunsuri care îmi dau de înţeles că… aşa năucă, zăpăcită, aiurită, visătoare şi uneori pragmatică (din fericire, din ce în ce mai rar) sunt totuşi bine şi că felul meu de a fi: cu şosetuţe cu ursuleţi, iepuraşi şi alte animale, deşi din păcate nu cu arici (o să fac eu o comandă specială o dată, numai să mă îndemn la astfel de acţiune) este cel care mă defineşte.

    Că aduc zâmbetul pe buze sau bat oraşul ca să îmi ţin o promisiune, că mă ascund când mi-e greu, că uneori tac, iar alteori nu mă mai opreşte nimeni din vorbit, asta sunt şi chiar nu mai vreau să fiu altfel.

    Că primesc lovituri destule şi dure, iarăşi asta sunt. Că trebuie să mă obişnuiesc cu cei din jur pentru a putea glumi şi a mă simţi în largul meu … e chestie care mă defineşte. Deşi… se pare ca aparenţele astea înşelătoare ar zice că e exact contrariul.

     Mai este ceva ce îmi place la mine: cei care zic că mă cunosc… unii mă văd într-un fel, alţii într-altul. Şi, de fapt, cred că sunt o combinaţie între cele două extreme. Şi nu este cameleonism ci pur şi simplu modul meu de a fi.  

      Sunt haotică deşi mă omoară exactitatea. Şi iarăşi stau să îmi pun întrebări.  Oare nu sunt prea de la cald la rece, de la nord la sud?

      Iar răspunsul îmi vine acum când îl scriu şi cu mici variaţii aşa îmi place să răspund la această întrebare şi simt că mă şi caracterizează: sunt cum sunt, fără a fi ceea ce sunt, dar fiind mai mult decât sunt, în aşa fel încât pot sa zic că sunt.

      Mi-ar plăcea, însă, să aflu, odată, că aşa cum sunt, sunt un om.

Sunt umerii grei de atata apasare

De compromisuri si minciuni tacute

De ochi inchisi spre simpla linistire

A celor ce o umbra inconjoara.

Iar ochii vad si tac,

Inchid in sine adevaruri si oglinzi,

Lumina si intunericul sufletelor fade.

Vi-s umerii usori de nepasare

Si gura plina cu venin de vorbe.

Si Omul il uitati prin glasuire.

Eu sunt paiata si nebunul.

Ce gandul si-l asterne din privire

Ce glasul si-l domoale-n realitate.

Pentru ca a lui voce, ceilalti sa n-auda.

Dar sa o simta doar ca da de stire

Ca jocul vietii este doar o amagire 

Cu masca, fara masca – tot minciuna. 

    Incredere… cuvant care nu ar mai trebui sa existe in ziua de azi. Si mai ales trebuie sa inveti lectia cea mai importanta: aceea de a nu avea incredere in nimeni altcineva decat in tine.

     Viata m-a invatat ca, la fel ca si prieteniile adevarate, increderea se obtine greu… se castiga si mai greu si trebuie sa ai coloana verticala si poate putin altruism pentru a pastra increderea castigata.

      Tot viata m-a invatat sa nu mai acord incredere altor persoane… ci numai mie insami. Nici macar increderea de a avea grija de ceva atunci cand lipsesti. In lumea in care traiesc, singura persoana in care ma pot baza sunt eu insami, singura persoana careia ii pot spune tot ce ma apasa sunt eu insami. Pentru restul, trebuie scos zambetul solicitat, care nu mai vine din suflet, ci este rezultatul unui antrenament.

            Si uite asa, usor-usor, inveti sa nu mai ai incredere in persoanele care iti spun sa ai incredere in ele… uite asa ajungi sa ai incredere numai in ceea ce simti, nu in ceea ce auzi si vezi, inveti sa lasi vorbele sa curga pentru ca nu sunt decat minciuni.

    Lectii de viata!

        Viata care iti arata ca nu conteaza cat iti respecti tu cuvantul dat, promisiunile facute, ca este nul modul in care actionezi, fara a avea nici un moment in gand obtinerea de raspunsuri din partea celor fata care actionezi.

        Viata care te invata ca esti mai mic decat cel mai mic graunte de nisip si ca, atunci cand vei avea nevoie de ceva sau vei avea o rugaminte, celelalte firimituri de nisip vor fugi din calea ta pentru ca te arati slab si pentru ca numai viata lor conteaza.

      Da…. de fapt, noi suntem nimic in raport cu ceilalti..

      O data si odata tot trebuia sa invat si lectia asta, nu e asa?

Din vise de iubire plămădit,

În preaplin de iubire eşti ascuns,

Fantasmă sau sclipire de apus

Tu vieţii mele fost-ai răsărit.

O clipă fericirea mi-a surâs

Pentru-o secundă sau pentru un vis

Şi în iluzia de realitate,

Eu şi negândul l-am descoperit.

E poate doar iluzie de vis.

Un gând de realitatea nopţii izvodit.

În visele-fantasmă eu acum ascund

A realităţii fadă plăsmuire

Şi-n acel loc prea tainic eu mă regăsesc.

În pragu-n care, zâmbind, îmi refugiez tristeţi

Dureri, nemulţumiri şi lacrimi.

Căci realitatea-i plină de iluzii

Şi dă răgaz la gânduri necuprinse.

E al meu loc ascuns şi totuşi la vedere.

E locu-n care eu mi-s eu. 

 Ş-acolo nime nu pătrunde

Decât cu cheie tainică de vis, speranţă, puritate.